sâmbătă, 19 ianuarie 2008

TEHNICI ÎNVĂŢARE VOLEI: Tactica individuală (curs prof. Flavia Rusu)

4.1.1. TACTICA INDIVIDUALĂ

Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără minge. Conţinutul tactic al acţiunilor este cu atît mai mare cu cât se efectuează în condiţii de joc sau apropiate.
În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu cât prin specificul jocului, orice acţiune greşită duce la pierderea punctului. Chiar şi o acţiune imprecisă aduce câştig adversarului care intră astfel uşor în posesia mingii şi poate declanşa eficient atacul.
Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:
1. La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a execuţiei tehnice respective.
2. Constanţa în acţiuni este deosebit de importantă.
3. Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice individuale.
4. Multilateralitea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în jocul de volei este mai importantă decât în alte jocuri.(specificul jocului + regulamentul de schimbări). Acţiunile trebuie să se încadreze în modelul de joc folosit de echipă în atac şi apărare.
5. Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale este un aspect valabil pe tot parcursul meciului dar mai ales în finalurile de set sau meci.
6. Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice, în special cu viteza (de reacţie, de execuţie şi de deplasare), îndemânarea, detenta. Reuşita mai depinde şi de nivelul pregătirii teoretice şi psihice.
Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor individuale şi colective specifice. Concretizarea lor în raport cu ceilalţi jucători din echipă, cu sarcinile şi regulile jocului se realizează prin acţiuni de bază şi variante.
În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a fost lupta dintre atac şi apărare: apariţia şi perfecţionarea unei noi acţiuni în atac a avut ca răspuns apariţia unei acţiuni "antidot" în apărare. Regulile de joc, în succesiunea apariţiei lor şi prin reglementările impuse au intervenit şi ele în mod direct în evoluţia acţiunilor tactice individuale şi colective. Modul de exprimare specific al unor mari jucători este un alt factor al evoluţiei şi dezvoltării acţiunilor tactice.
Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în funcţie de contribuţia lor în cele două faze ale jocului: când echipa este în posesia mingii sau când mingea este la adversar:
1.Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:
1. Serviciul
2. Ridicarea pentru atac
3. Lovitura de atac
2. Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:
1. Preluarea serviciului
2. Blocajul
3. Preluarea din atac
Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul succesiunii lor logice, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, astfel:

1. serviciul
2. preluarea serviciului
3. ridicarea pentru atac
4. lovitura de atac
5. blocajul
6. preluarea atacului
7. preluarea din blocaj
8. preluarea din fileu
9. plonjonul
10. preluarea din cadrul autodublării

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI METODICA DE ÎNVĂŢARE A ACŢIUNILOR TACTICE INDIVIDUALE DE BAZĂ

Vom prezenta acţiunile tactice individuale de bază ale jocului de volei în ordinea logică a desfăşurării jocului.
Înaite de a trece la descrierea lor şi a traseului metodic de invăţare din cadrul lecţiilor de educaţie fizică vom face o referire succintă la poziţiile de bază şi la deplasările în teren cel mai des folosite în jocul de volei.
Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mişcare a practicanţilor. Diversitatea situaţiilor determină existenţa mai multor poziţii a jucătorilor în teren, a căror specificitatea este dată de mărimea unghiului de flexie a membrelor inferioare, la nivelul articulaţiilor gleznă şi genunchi. În funcţie de acest parametru există poziţii înalte, medii sau joase.
Poziţia înaltă este este apropiată de poziţia stând: picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor, cu un picior aşezat mai în faţă (de obicei, stângul la dreptaci), greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, articulaţiile memebrelor inferioare uşor flectate, trunchiul puţin arcuit înainte, cu braţele flexate din articulaţia cotului la poziţionate la nivelul taliei. Este poziţia folosită mai ales în momentele de relaxare, când jucătorul nu intervine în joc, atunci când se pregăteşte blocajul şi când jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este caracteristică începătorilor.
Poziţia medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorităţii acţiunilor. Picioarele sunt depărtate şi îndoite din articulaţia genunchilor şi glezenlor, cu unui picior aşezat înainte, trunchiul aplecat, greutatea repartizată pe ambele picioare cu tendinţa de proiectare a centrului de greutate pe piciorul din faţă pentru a favoriza deplasarea la minge. Braţele, cu palmele în dreptul abdomenului, sunt pregătite pentru a interveni prin lovire de jos sau de sus, în funcţie de situaţie. Este recomandată menţinerea ridicată a călcâiului piciorului din spate pentru a favoriza declanşarea rapidă a deplasării.
Poziţia joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a articulaţiilor memebrelor inferioare, bazinul mult coborât, şezuta plasată sub nivelul genunchilor. Este caracteristică pentru efectuarea preluărilor din atac.
Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotaţie, deplasări când jocul este întrerupt), cu pas adăugat (pentru distanţe scurte), cu pas dublu, prin alergare sau săritură. Opririle se pot realiza într-un timp sau în doi timpi, iar schimbările de direcţie sunt utile pentru a ajunge la mingi cu traiectorii neaşteptate. Toate deplasările de fac din poziţie medie, cât mai relaxat, pentru a putea cu uşurinţă trece la acţiunea motrice următoare.

4.2.1. SERVICIUL

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care execuţia este determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului. Este în acelaşi timp prima acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct sau se poate crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţi optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:
• În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;
• Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul din faţă sau din lateral;
• După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
• După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
• După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la mare distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:
• Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;
• Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
• Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători. Pentru executarea lui, jucătorul este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus braţului de lovire este plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul este uşor înclinat, mingea este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan se loveşte mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma este încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe alte direcţii decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea departe de corp;
• În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără aruncare), lovirea cu degetele sau antebraţul;
• În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul umerilor sau în plan lateral, neurmărirea cu privirea a mingii servite.
* Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât şi la nivelul de performanţă.Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se creează posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul advers fiind mult mai uşor de observat. Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul, picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii care nu loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul execută o uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată palma, când se află la momentul maxim al înălţării ei, într-un punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară, imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
• În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
• În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral, contactul de lovire pe calota inferioară sau lateral, amplitudine mică a cursei braţului de lovire;
• În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate, braţul de lovire execută mişcarea de revenire în plan lateral, privirea nu urmăreşte mingea după execuţie.
* Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte cel mai mult la nivelul echipelor de perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare cu cea a serviciului descris anterior, cu câteva modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma braţului de lovire sunt blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul ei. Lovirea mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape de axul median al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea recepţionării este mai mare decât la cel descris anterior. Se execută de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar traiectoria lui vizează în special partea a doua a terenului advers.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau a celui care loveşte, mingea coborând până acesta se ridică;
• În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă mingea la lovire, punct de lovire prea jos faţă de planul superior al fileului;
• În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia articulaţiei pumnului după lovire.
* Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de către echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele de performanţă, mai ales masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2m. de linia de fund aruncă mingea cu una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului, executând în acelaşi timp1-2 paşi de elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia liniei de fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul de lovire ridicat întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta ajunge în punctul maxim de înălţare. Punctul de lovire este situat puţin sub linia mediană. Aterizarea se face elastic, pe ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
• În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi lovirea, punctul de lovire prea jos;
• În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare dezechilibrată.
• Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi: serviciul de sus din lateral, serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
• Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii corespunzătoare înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt prinde mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii ricoşate, efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde mingea;
• Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi cotului şi alegerea corectă a punctului de lovire:
o Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru verificarea înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori a mingii înaintea execuţiei;
• În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe diagonală;
o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
• Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
o Serviciu dirijat spre anumite zone

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind prima acţiune din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii adversarului şi intră în posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul rând de a împiedica adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune condiţii spre ridicător.
Clasificare:
• Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.
• Preluare de sus cu două mâini;
• Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:
• Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;
• Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se efectuează după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere prin depărtarea picioarelordincolo de lăţimea umerilor, cu un picior mai avansat. Centrul de greutate este coborât prin flexarea pronunţată a articulaţiilor membrelor inferioare Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie în momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele, articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului se face o uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a contactului cu mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
* În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a momentului şi formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
* În timpul execuţiei:
• lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului; poziţia inegală a antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia fragmentată a articulaţiilor trenului superior.
* La finalul acţiunii:
• braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că preluarea de jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia picioarelor şi asigurarea unei baze de susţinere mare este un aspect prioritar.
• preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:
o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m în diferite formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în formaţii de trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
• preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare lungă spre partener;
• preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de schimbarea locurilor prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi retragerea în dispozitiv.
Prof. Flavia RUSU

TEHNICI ÎNVĂŢARE VOLEI: Noţiuni generale (curs prof. Flavia Rusu)

3.1. NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE SPECIFICĂ

Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are un rol dominant în toate componenetele acestuia. Este unitatea funcţională de bază a jocului, sistematizată după necesitatea rezolvării parţiale sau totale a unei sarcini specifice de joc la care jucătorii participă cu toate calităţile sale psiho-fizice native sau dobândite. (Ghenadi, 1984) acţiunea de joc are un puternic caracter individual, dar pe plan tactic primeşte şi caracter colectiv mai ales când este vorba despre organizarea atacului sau apărării şi la dispozitivele specifice la efectuarea sau primirea serviciului.
Acţiunile de joc se desfăşoară pe spaţiu redus, ele trebuie să fie rapide şi exacte. La fiecare acţiune de joc, complexitatea efortului se manifestă diferit şi în relaţie cu celelalte componenete psiho-motrice ale execuţiei. Execuţia unei acţiuni cuprinde următoarele elemente:
• Sarcina parţială de joc;
• Analiza situaţiei;
• Deplasările specifice – pregătirea
• Luarea deciziei;
• Execuţia - lovirea propriu-zisă;
• Pregătirea pentru următoarea execuţie.
Dintre cele şase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina, analiza şi decizia) şi trei cu pondere fizică (deplasarea, pregătirea, execuţia)
Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine precizate prin care se concretizează în mod particular acţiunea de joc, în funcţie de cerinţele şi situaţiile concrete ale jocului.
Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe din momentul trecerii mingii în terenul propriu şi până la trecerea mingii în terenul advers. Fiecare fază de joc se compune din mai multe acţiuni de joc.
Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura de joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care determină structura de joc cu care se operează în procesul de instruire. Condiţiile de joc impuse de ultimele modificări ale regulamentului determină o accentuare a importanţei eficienţei acţiunilor individuale în contextul acţiunilor colective.
Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau mijloace cu ajutorul cărora realizăm obiectivele de instruire.

3.2. STADIILE DE INSTRUIRE

Caracteristicile jocului de volei, prezentate în subcapitolul 1.3 determină o abordare specifică în instruire la nivelul predării jocului de volei ca mijloc al educaţiei fizică şcolare.
Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a modelului de joc încă de la începutul instruirii iar obligativitatea rotaţiei impune o pregătire completă a jucătorilor mai ales în primele stadii.
Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact direct cu adversarul. Faptul că mingea nu are voie să cadă în terenul propriu impune acordarea unei atenţii sporite pregătirii primei lovituri, preluarea, acţiunea cea mai puţin atractivă a jocului, mai ales la nivelul începătorilor.
Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi eşalonat teoretic, în mai multe etape sau stadii. Eşalonarea este utilă pentru a uşura stabilirea priorităţilor şi alegerea mijloacelor şi formelor de instruire. Stadiile instruirii sunt:

INIŢIEREA FIXAREA CONSOLID. PERFECŢION. VALORIFICAREA

ÎNVĂŢAREA – AUTOMATIZAREA PARŢIALĂ

Pentru fiecare dintre stadiile de instruire există câteva cerinţe specifice a căror respectare contribuie la eficientizarea procesului de predare şi sporeşte şansele ca elevii să-şi însuşească rapid şi corect acţiunile de bază ale jocului şi să fie capabili să practice jocul în condiţii regulamentare:
În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală, execuţia se va încadra în condiţii variabile de timp şi spaţiu, chiar dacă aceste condiţii vor fi uşurate faţă de solicitările reale ale jocului.
• exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări formarea deprinderii fără detaliile neesenţiale;
• deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
• se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează a fi învăţate şi elementele deja cunoscute;
• se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic specific jocului.
• se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de fixarea aspectului dominant ale execuţiei acţiunilor de joc, folosirea excesivă a exerciţiilor fără minge sau imitarea şi exersarea fără aspect tactic.
În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:
• se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;
• accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;
• exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
• solicitările vor creşte până la depăşirea celor din siutaţiile reale de joc.
Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate învăţării globale a jocului. Instruirea va porni de la general la particular, de la structura de joc la acţiunea de joc. Se va urmări în permanenţă îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al acţiunilor de joc şi realizarea unui echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare în paralel cu dezvoltarea calităţile motrice specifice.

3.3. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

Învăţarea reprezintă din punct de vedere pedagogic, activitatea proiectată de cadrul didactic pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul personalităţii elevului sau studentului prin valorificarea capacităţii acestora de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor, a strategiilor şi a atitudinilor cognitive. Psihologic, învăţarea este un fenomen psiho-comportamental prin care individul dobândeşte ca urmarea a exersării, anumite forme de conduită.(S. Cristea, 1998 -Dicţionar de termeni pedagogici)
În activitatea de instruire specifică lecţiei de educaţie fizică procesul de învăţare angajează dimensiunile cognitive, afective, motivaţionale şi volitive ale personalităţii elevilor.
Vom aborda câteva noţiuni generale referitoare la învăţarea motrică, pentru că în predarea jocului de volei în lecţia de educaţie fizică este cea care detemină formarea deprinderilor necesare însuşirii acţiunilor de bază şi a capacităţii de practicare a jocului în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şcolare.
După unul dintre specialiştii din domeniul psihologiei sportive, Schmidt (1991), învăţarea motrică este definită "ca un set de procese asociate exersării şi experienţei care conduc la schimbări permanente în conduita motrică şi realizarea deprinderilor înalt performante."
Prin învăţarea motrică se însuşesc acte şi acţiuni motrice, pe baza unor modele, care determină o conduită motrică. Aceasta va fi valorificată atât la nivel motric prin gradul de măiestrie de execuţie al acţiunilor motrice învăţate, dar şi la nivelul componentei cognitive prin sistemul de cunoştinţe specifice dobândite.
Activitatea cognitivă care însoţeşte orice proces de învăţare motrică conferă acestuia specificul său. Deprinderile însuşite devin mijloace operaţionale de rezolvare a problemelor care apar. Învăţarea motrică realizată la nivel de priceperi şi deprinderi este dublată de însuşirea unor noţiuni şi concepte care oferă individului posibilitatea de a efectua raţionamente, judecăţi şi de a se manifesta creativ în rezolvarea situaţiilor concrete. Învăţarea motrică capătă astfel caracterul unei învăţări inteligent creativă, iar performanţa motrică este manifestarea superioară a aptitudinilor de învăţare rapidă, eficientă, condiţionată de factorii atitudinali, în special de motivaţie. (Dragnea, Bota Aura, 1999)
În învăţarea motrică specifică jocului de volei subiectul trebuie să cunoască următoarele elemente:
• structura acţiunii motrice d joc;
• modalităţile de execuţie;
• posibilităţile proprii de acţionare;
• modalităţile de acţionare, aplicare şi adaptare a sistemului motric la situaţia concretă, pe baza sistemului de cunoştinţe despre acţiunea respectivă şi a unor deprinderi elementare deja însuşite (priceperi motrice);
Prin exersare, pe baza elementelor prezentate mai sus, subiectul va reuşi să-şi formeze deprinderea motrice specifică, caracterizată printr-un înalt randament şi un indice de execuţie performant (viteză, precizie, coordonare, uşurinţă în execuţie, automatizare). Perfecţionarea indicelui de execuţie este asociată automatizării şi caracterizează deprinderile motrice care se manifestă cu un grad de eficienţă ridicat.
Învăţarea motrică este un proces dinamic care se desfăşoară pe o perioadă de timp marcată de momente de schimbare, accelerare, stagnare sau chiar regres.
Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:
• etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de cordonare;
• etapa mişcărilor realizate cu un grad mare de încordare şi dispariţia mişcărilor inutile;
• etapa stabilizării execuţiei;
• etapa execuţiei acţiunii la indicii normali de viteză, precizie, uşurinţă;
Pentru realizarea unui proces de învăţare motrică eficient în predarea jocului de volei profesorul va lua măsuri pentru ca elevii să-şi formeze o imagine cât mai corectă despre deprinderea care urmează a fi învăţată, folosind explicaţia şi demonstraţia şi încercând să angreneze în acest proces cât mai mulţi analizatori.
Explicaţia va consta în expunerea logică şi argumentată a informaţiilor necesare despre acţiunea sau situaţia de joc care urmează a fi învăţată. Este important felul în care se transmit aceste explcaţii, iar prfoesorul trebuie să facă un efort special pentru ca acestea să fie foarte clare şi să fie reformulate în cazul în care se observă că nu au fost corect recepţionate.
Explicaţiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să execute ceea ce li se cere. Este uşor pentru un profesor să fie nemulţumit atunci când elevii nu înţeleg ce li se cere, dar nu este o rezolvare. Capacitatea de a reformula de câte ori este necesar explicaţiile fără ca acest lucru să supere, este o calitate importantă a unui profesor eficient.
Demonstraţia trebuie folosită în corelaţia cu explicaţia, iar eficienţa ei depinde de măsura în care se apropie din cât mai multe puncte de vedere de "modelul" acţiunii care urmează să fie învăţată. În situaţia în care profesorul nu are abilităţile necesare pentru realizarea unei astfel de demonstraţii este mai utilă folosirea altor mijloace: kinograme, fotografii, înregistrări video.
Procesul de învăţare motrică nu se desfăşoară liniar şi continuu. Mai ales când este vorba despre acţiuni complexe, anumite secvenţe pot avea variaţii sub aspectul calităţii execuţii, dar privită global performanţa motrică va fi în progres. Dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor are mai degrabă aspectul unei spirale cu reveniri şi reluări ale scvenţelor şi acţiunilor, de fiecare dată la un nivel ceve mai ridicat. În jocul de volei, durata în timp a formării deprinderilor specifice depinde de experienţa motrică a individului, de nivelul indicilor morfo-funcţionali, de complexitatea acţiunii şi nu în ultimul rând de nivelul motivaţiei.
Referitor la modalitatea de abordare a învăţarii din punct de vedere metodic, există opinia că abordarea globală este mai eficientă, decât cea în care se foloseşte metoda analitică prin care mişcarea ce compune acţiunea d joc este descompusă în secvenţe care se învaţă separat, ansamblându-se apoi într-o execuţie globală.Noi considerăm, că pentru învăţarea acţiunilor de bază a jocului în cadrul lecţiei de educaţie fizică, în care nu se urmăreşte atingerea unui grad înalt de măiestrie tehnic, metoda globală este potrivită. Eficienţa învăţării depinde de măiestria profesorul care trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:
* elevii să-şi formeze o imagine corectă şi bine conturată a acţiunii;
* explicaţia să indice cu precizie şi claritate secvenţele "cheie" ale acţiunii, cărora cărora executanţii trebuie să le acorde atenţie sporită;
* sistemul de acţionare să fie alcătuit din exerciţii cu eficienţă testată;
* corectările să fie făcute individualizat;
* numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării şi consolidării.

4. CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLEI

Conţinutul jocului este format (după cum reiese din modelul de mai sus) din tehnica şi tactica jocului la care se adaugă componentele fizice, psihologice şi teoretice. La nivelul instruirii de bază din cadrul lecţiei de educaţie fizică primele două componente sunt esenţiale şi vor fi tratate în continuare în maniera abordării sistemice, chiar dacă definiţiile şi câteva trăsături caracteristice pentru fiecare dintre aceste două componente vor fi prezntate separat, din raţiuni metodologice.
TEHNICA de joc este „un sistem de mişcări integrate specializate şi automatizate (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) , cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile de atac ş şi de apărare.”(Bota, Colibaba, 1998. Sintetic spus, tehnica reprezintă structura motrice a jocului. Tehnica nu este de sine stăt2toare, ea este legată de joc în relaţie cu celelete componente şi subordonată sarcinilor de instruire.
Tehnica are un caracter ştiinţific (prin folosirea unor date din ştiinţe conexe, este evolutivă deoarce se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei permanente dintre atac şi apărare. Tehnica jocului de volei este accesibilă şi relativ simplă, având un caracter raţional. Se mai caracterizează prin viteză de deplasare şi execuţie, precizie, coordonare şi mod specific de lovire a mingii.
Tehnica jocului de volei este mai puţin pretenţioasă la nivelul lecţiei de educaţie fizică sau practicarea jocului cu scop recreativ, devenind din ce în ce mai sofisticată pe măsura creşeşterii nivelului de performanţă.
TACTICA de joc reprezintă „un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite”. (Colibaba, Bota, 1998)
Leon Teodorescu defineşte tactica drept "totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate raţional şi unitar, în limitele regulamentului şi ale eticii sportive în scopul obţinerii victoriei ".
Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului şi procedeele lor de execuţie formează tehnica jocului, iar modalitatea în care acestea se leagă între ele, pentru a forma structuri de maximum 3-4 lovituri, la care se adugă modul de finalizare reprezintă tactica jocului de volei.
Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se exprimă pe mai multe nivele, după cum urmează:
1. La nivelul jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care obţine victoria în trei seturi din 5)
2. La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte, setul V – 15 puncte
3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea fazelor şi acţiunilor derulate de la punerea mingii în joc până la căderea ei pe sol sau oprirea prin fluier a jocului de către arbitru (de la punerea mingii în joc până la obţinerea punctului de către una dintre echipe)
4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe din momentul venirii mingii în terenul propriu până la trecerea ei în terenul advers (faza I - începe cu preluarea serviciului, faza a II a - începe cu preluarea atacului; într-o structură de joc poate exista doar o fază I, faza a II se poate repeta de „n” ori)
5. La nivelul acţiunii de joc ca unitatea funcţională prin care jucătorul intervine la minge pentru rezolvarea unei sarcini parţiale şi specifice a jocului;
6. În cadrul procedeului de execuţie, prin concretizarea în fapt acţiunii, modul în care se ia contact cu mingea, în funcţie de felul acţiunii, nivelul de pregătire a executanţilor, condiţiile concrete.
Tactica jocului d volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin corespondenţa care trebuie să existe între nivelul tehnic şi particularităţilor fizice şi psihice ale jucătorilor şi prin elasticitatea, pentru că presupune o continuă adaptabilitate a jucătorilor la situaţiile din joc, precum şi capacitatea acestora de acţiona creator pe parcursul tuturor fazelor de atac şi apărare.

4.1. COMPONENTELE TACTICII

Elementele sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul de volei sunt următoarele: fazele, principiile, factorii şi formele atacului şi ale apărării.
• FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfăşurarea atacului şi apărării, de la iniţiere şi până la consumarea lor.
• PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea cărora jucătorii îşi dirijează şi coordonează acţiunile individuale şi colective pe parcursul unei faze de atac sau de apărare.
• FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acţionează în atac şi în apărare, în conformitate cu principiile respective, folosind procedeele tehnice, acţiunile tactice individuale şi colective, combinaţiile tactice şi schemele de joc cunoscute.
• FORMELE, reprezintă structura activităţii concrete a jucătorilor în diversele faze, respectând principiile şi folosind factorii respectivi în cadrul sistemelor de joc din atac şi apărare.
În jocul de volei, tactica este formată din:
• TACTICA INDIVIDUALĂcare reprezintă ansamblul de acţiuni individuale folosite în mod conştient de către un jucător în colaborare cu coechipierii, în scopul realizării sarcinilor jocului atât în atac cât şi în apărare.
• ACŢIUNEA INDIVIDUALĂ, adică aplicarea conştientă, într-o anumită fază a jocului a celui mai potrivit complex de acţiuni în scopul rezolvării adecvate a unei sarcini parţiale a jocului.
• COMBINAŢIA TACTICĂce reprezintă coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai mulţi coechipieri, într-o fază a jocului, în scopul rezolvării unei sarcini parţiale de atac sau apărare.
• SCHEMA TACTICĂca formă mai evaluată a combinaţiei tactice, aplicată mai ales în atac. Este în general mai complexă, dar în acelaşi timp se caracterizează prin stereotipie şi rigiditate.
• SISTEMUL DE JOC - reprezintă forma generală de organizare sau structura acţiunilor efectuate de jucători în atac şi apărare. El stabileşte sarcini precise şi principii de colaborare şi circulaţie în cadrul unui dispozitiv prestabilit.
• CONCEPŢIA DE JOC - reprezintă particularităţile sau caracteristicile aplicării tacticii de joc de către o anumită echipă. În jocul de volei există mai multe sisteme de atac şi apărare iar combinaţiile şi schemele tactice sunt şi ele numeroase. Concepţia de joc a celor mai bune echipe la nivel naţional şi mai ales a echipelor reprezentative exprimă concepţia de joc pe plan naţional.
• Concepţia de joc poate fi privită şi ca o tendinţă care indică orientarea jocului şi perspectivele lui de dezvoltare atât la nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul jocului respectiv pe plan naţional şi internaţional.
• STILUL DE JOC- reprezintă caracteristicile de aplicare a tehnicii, tacticii, ritmul şi tempoul de joc, comune tuturor jucătorilor unei echipe. Calitatea execuţiilor tehnice şi ritmul de joc prin care echipa este apreciată în ansamblu dau nota de personalitate colectivă. Dacă o concepţie de joc se poate însuşi şi aplica într-un timp relativ scurt (8-10 luni) pentru a se ajunge la un stil de joc este necesară o perioadă îndelungată, în care se efectuează o pregătire comună, cu o perspectivă bine determinată de 2-3 ani.
• ŞCOALA PE RAMURĂ DE SPORT- în jocul de volei reprezintă caracteristicile de interpretare şi aplicare unitară a aceluiaşi stil de joc şi a aceleiaşi concepţii de pregătire sportivă, propriu unui număr mare de echipe de pe un teritoriu, rezultat al unei lungi experienţe şi tradiţii sportive. (Ex.şcoala sovietică, japoneză, sud-americană etc.)
După numărul jucătorilor care participă la diferite acţiuni tactica se poate clasifica în două capitole: tactica individuală şi tactica colectivă.

TENICI INVĂŢARE VOLEI: Istoria jocului de volei (curs prof. Flavia Rusu)

2.1. PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică, Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.
Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi nici nu puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era şi el de curând inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a oferi elevilor săi un joc recreativ şi odihnitor, dar era costisitor şi se juca cu prea puţini jucători. Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alţii la 2 m de la pământ. A împărţit colectivul în două echipe egale şi înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să joace cu mingea de baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu mâinile să o trimită în terenul advers.
Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea pe care folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de “volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători, etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un coechipier să treacă plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I, jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia din Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte pentru câştigarea setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara noastră, au luat iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi Volleyball (FIBV). Un an mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc şi primul Campionat European pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă, criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi mai ales pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele defensive, Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale regulamentului de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:
* În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea mâinilor peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea de a relua mingea ricoşată din blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul, adică “autodublajul”.
* Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.
* În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.
* În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse – pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse.
* În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de “tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.
* În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi genunchiul şi se dispare pinctul limită 17 în setul V.
* În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform căruia în anumite situaţii la prima lovitură sunt permise contactele succesive : preluarea serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu această ocazie se introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe toată suprafaţa liniei care delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se spaţiul de serviciu.
* În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui jucător “libero” cu sarcini defensive.
* Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură (preluarea) nu se mai sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

2.2. DEZVOLTAREA ŞI EVOLUŢIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o organizaţie a tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.
În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care organizează primul Campionat Naţional masculin la care participă 8 echipe. Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi feminine.Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.
În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu participarea a 8 echipe masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de echipa VSC Bucureşti şi la fete de Start Club Bucureşti. Tot în acest an are loc la Bucureşti primul Campionat şcolar, câştigat de echipa liceului Matei Basarab şi un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se situează echipele masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este Locomotiva-CFR Bucureşti.
La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950 este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi la feminin.
Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul 1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.
Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.
În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea voleibalistică internă s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului competiţional al FRV prin Campionate Naţionale organizate pentru toate categoriile de jucători : divizia A sau divizia naţională, divizia B sau tineret, divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe masculine şi la feminine.
Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul 1927, între formaţia studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o echipă turcă, la Eforie. A câştigat echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.
În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile României ( masculine şi feminine) fiind câştigătoarele acestei competiţii.
Formaţia reprezentativă masculină a ţării noastre participă în anul 1949 la prima ediţie a Campionatului Mondial de la Praga, clasându-se pe locul al IV-lea.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obţin cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de club cât şi cu echipele naţionale:
* Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni (1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.
* Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni (1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat Cupa Cupelor.
* În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.
* În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la Campionatele Europene desfăşurate la Praga.
* La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova) echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
* Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată în anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul European, desfăşurat la Bucureşti.
* În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se clasează pe locul al III-lea.
* La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte clasarea pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.
* Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.
* Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul Mondial din anul 1956.
* La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de bronz la ediţia din anul 1963.
* Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 – locul al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră, rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare. Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996. Calificarea în anul 2004, a echipei naţional feminine la turneul final al Campionatului European poate fi considerată şi ea un succes şi oferă şansa unui reviriment al voleiului în viitorul apropiat.

TEHNICI ÎNVĂŢARE VOLEI: Obiectul teoriei şi metodicii jocului de volei (curs prof. Flavia Rusu)

1.1. VOLEIUL - MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI DISCIPLINĂ SPORTIVĂ
Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de joc, conţinut şi forme de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem competiţional naţional şi internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor sportive diferenţiat pe categorii: copii, juniori, seniori, masculin şi feminin. Ca mijloc al educaţiei fizice jocul de volei se practică în învăţământul de toate gradele, sistematizarea lui fiind cuprinsă în conţinutul programelor de educaţie fizică.
Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic care apreciază şi stabileşte conţinutul real al jocului competiţional, formulează şi elaborează concepţia de joc care va fi aplicată pe plan naţional de toate echipele; analizează într-o abordare sistemică tehnica şi tactica jocului.
Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educaţiei fizice şi ca disciplină sportivă constă în studiul:
• apariţiei şi dezvoltării jocului;
• conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea execuţiei acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin biomecanic, de utilizare, etc.);
• metodica de învăţare şi de antrenament;
• probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;
• regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice necesare practicării jocului;
Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanentă condiţionare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea activităţii practice) determină modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei influenţează favorabil activitatea practică viitoare.
Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt: practica, experienţa pozitivă a specialiştilor români şi străini consemnată în lucrări de specialitate, cercetarea ştiinţifică din domeniu.
Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al generalizării experienţei practice consolidată de integrarea datelor obţinute prin cercetare ştiinţifică în domeniu.
Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte dicipline cum sunt: pedagogia, psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.

1.2. VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc important în sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică, igienică şi educativă, constituie o parte importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă de manifestare cu caracter ludic a exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic cu influenţele educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile tineretului şi a altor categorii de populaţie. Datorită caracteristilor sale influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi marile funcţiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi la formarea personalităţii.
Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate şi accesibilitate, nu necesită condiţii organizatorice şi materiale complicate, poate fi practicat atât în sală cât şi în aer liber. El oferă posibilitatea gradării efortului corespunzător vârstei şi gradului de pregătire şi are influenţa pozitivă asupra întăririi sănătăţii, destinderii fizice şi psihice, asigurând o dezvoltare fizică armonioasă a celor care-l practică.
Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin dinamism şi spectaulozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc important în iererhia disciplinelor sportive.
Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de necontestat şi poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în domeniile: educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă.
Jocul de volei este prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele sub forma jocurilor dinamice cu elemente din volei şi a jocul global.
Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme organizate (Campionate şcolare, universitare, de instituţii sau de cartier etc.) sau spontane, iar ca sport de performanţă este practicat organizat sub forma meciurilor din Campionate naţionale de juniori, tineret, seniori, Campionate balcanice, Campionate Europene, Campionate Mondiale, Jocuri Olimpice.

1.3. CARACTERISTICI ALE JOCULUI DE VOLEI

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială. Dintre caracteristicile jocului amintim că este o activitate naturală, liberă, spontană, atractivă, totală, dezinteresată, creativ-compensativă.
Jocul sportiv este un sistem de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect cu dimensiuni şi formă specifică, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare sau desfăşurare.
Pentru definirea noţiunii de joc sportiv se iau în consideraţie trei elemente:
* activitatea jucătorului;
* ideile de joc reunite în concepţia de joc – stabilirea celor mai potrivite modalităţi de acţionare, un sistem de principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce au de făcut jucătorii;
* regulamentul de joc – act normativ oficial care precizează toate detaliile necesare privind oragnizarea şi desfăşurarea jocului.
Toate elementele sunt dinamice, supuse perfecţionării, evoluţiei şi de găsesc într-o strânsă corelaţie. (I. Bota, D. Colibaba, 1998)
Voleiul este un joc sportiv care se desfăşoară pe un teren cu dimensiuni relativ reduse (2X9/9), între două echipe formate din şase jucători care nu sunt în contact direct, fiind despărţite de un fileu. Acţiunile de joc se desfăşoară prin lovirea sau respingerea mingii în forme specifice. Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu şi trebuie trimisă peste fileu în terenul advers prin cel mult 3 lovituri dacă nu se efectuează blocaj sau 4 lovituri, dacă se efectuează blocaj.
Victoria se obţine prin depăşirea adversarului direct, fără impunerea prin regulament a unei limite de timp. Durata unei partide poate varia cu aproximaţie între 30 –120 de minute, şi se încheie atunci când una dintre echipe câştigă trei seturi din cinci. (Prin regulamente interne la unele competiţii se poate stabili câştigarea partidei şi cu două seturi din trei)

1.4. DIRECŢII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei modern se carecterizează prin viteză şi varietate a acţiunilor de joc, prin perfecţionarea continuă acţiunilor, punct de lovire a mingii din ce ce mai înalt, creativitate în construirea combinaţiilor de atac şi flexibilitatea în alegerea sistemului de apărare. A crescut de asemenea conţinutul emoţional al jocului, mai ales în urma modificărilor de regulament şi introducerea regulii tie-breack-ului.
Pe viitor specialiştii domeniului preconizează ca principale direcţii de dezvoltare a jocului creşterea flexibilităţii în strategia şi tactica echipei, dezvoltarea pregătirii mentale a jucătorilor şi eliminarea treptatăă a diferenţelor dintre conţinutul jocului practicat de fete faţă de cel practicat de echipele masculine.
La nivelul echipelor de mare performanţă asistăm la o accelerare a ritmului de joc, creşterea numărului de simulări în atac şi modificarea repartiţiei acţiunilor de atac de a lungul fileului cu scopul creşterii gradului de incertitudine şi împiedicarea organizării eficiente a blocajului advers. Se observă de asemenea creşterea forţei serviciului, care devine din ce în ce mai mult o armă de atac a echipei.
Pe plan tehnic, se preconizează dezvoltarea jocului de volei în viitor mai ales pe seama următorilor factori:
* Ridicarea gradului de măiestrie tehnică individuală în paralel cu armonizarea şi încadrarea ei în angrenajul de acţionare colectiv;
* Însuşirea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare de variante de execuţie ale acţiunilor de joc, asociate cu particularităţile individuale ale jucătorilor;
* Dezvoltarea creativităţii şi a posibilităţilor de aplicare a acţiunilor cunoscute în scopul valorificării amxime a potenţialului individual şi colectiv, dar şi a punctelor slabe ale adversarului;
* Creşterea gradului de stabilitate tehnică în condiţiile de joc şi în momentele de responsabilitate;
* Modificarea structurii motrice şi a ritmului de execuţie în funcţie de situaţia de joc;
* Creşterea numărului de variante de execuţie a acţiunilor de finalizare prin creşterea forţei de lovire a mingii şi a preciziei motrice.
În plan tactic, factorii care pot contribui la perfecţionarea şi dezvoltarea aspectelor tactice sunt:
* Creşterea gradului de prmeditare şi anticipare a comportamentului tactic în funcţie de punctel puternice şi slabe ale echipei şi adversarului;
* Dezvoltarea posibilităţilor de a impune adversarului maniere de joc incomode;
* Dezvoltarea capacităţii de gândire operaţională şi rezolvare eficientă a situaţiilor de joc. Dezvoltarea inteligenţei operaţionale;
* Dezvoltarea capacităţii de disimulare şi de mascare a adevăratelor intenţii de acţionare;
Cele mai importante elemente de progres în jocul de volei sunt:
* Folosirea în procesul de pregătire a unor metode de antrenament şi a mijloacelor specifice altor discipline sportive;
* Introducerea în pregătire a mijloacelor informatice, utilizarea tehnicilor media în orientarea şi interpretarea pregătirii, în analiza şi optimizarea antrenamentelor şi în pregătirea meciurilor oficiale.
* Creşterea numărului de jocuri de verificare, paralel cu optimizarea raportului dintre pregătire şi jocurile oficiale.
Prof. FLAVIA RUSU

TEHNICI ÎNVĂŢARE VOLEI: INTRODUCERE (curs prof. Flavia Rusu)

Acest curs se adresează studenţilor de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, conţinutul său fiind structurat în concordanţă cu obiectivele şi cerinţele programei analitice de la această disciplină. Pentru că jocul de volei, alături de atletism, gimnastică şi celelalte jocuri sportive reprezintă un mijloc principal de realizarea a obiectivelor educaţiei fizice şcolare, accentul este pus pe metodologia de predare a jocului în cadrul lecţiilor de educaţie fizică. Sunt descrise etapele specifice stadiilor de învăţare, adică iniţierea, fixarea şi consolidarea principalelor acţiuni ale jocului şi sunt prezentate şi sistemele de acţionare considerate de noi eficiente pentru realizarea demersului didactic.
Am acordat atenţie şi câtorva aspecte legate de procesul de identificare a talentului şi orientarea copiilor spre practicarea jocului de volei la echipe de performanţă, pentru că şi acest aspect face parte din munca profesorului de educaţie fizică.
Noţiunile principale ale regulamentului de joc şi câteva informaţii referitoare la organizarea competiţiilor de volei au completat acest curs, în care am încercat să oferim viitorilor profesori de educaţie fizică un material accesibil şi util.

Cristina Pirv, alaturi de sotul ei, Giba

FRUMOASA FRANCESCA PICCININI

A apărut o eroare în acest obiect gadget

METAL GALAŢI, ÎN LIGA CAMPIONILOR

LIGA CAMPIONILOR LA VOLEI LA TV (on line)